Saga liceului (Istoric)

Înființarea liceului

Până în anul 1920 Bucureștiul număra doar patru mari licee teoretice (Sfântul Sava, Gheorghe Lazăr, Matei Basarab și Mihai Viteazul), care acopereau doar 30 % din nevoile intelectuale ale Capitalei. În deceniul al treilea a avut loc o explozie a învățământului secundar. Astfel la sfârșitul anului 1939, capitala număra peste 35 de licee de stat și particulare. Unul din liceele teoretice care au luat naștere în acest deceniu propice pentru dezvoltarea învățământului secundar românesc a fost Liceul de băieți Mihai Eminescu. A fost și el rodul inițiativei comitetelor de părinți, atât de active în epocă.
La 1 septembrie 1926, cu aprobarea Ministerului Instrucțiunii, s-a deschis în localul școlii primare nr. 31 din Floreasca, liceul Mihai Eminescu cu un număr de 160 de elevi. De dimineață învățau cei mici, iar după-amiaza, liceenii. Director a fost numit Victor Papacostea, viitor profesor universitar și creator al Institutului Balcanic, pe atunci în vârstă de doar 26 de ani. Dornic de a da strălucire acestui liceu de cartier, el a reușit să-și formeze un colectiv didactic de calitate, demn de a fi invidiat de orice liceu cu veche tradiție. Actul constitutiv prin care, în urma raportului Ministrului Instrucțiunii i se acordă numele de Mihai Eminescu este semnat de regele Ferdinand la data de 28 noiembrie 1926.
Chemat la Universitate, Victor Papacostea este înlocuit după primul an de directorat cu profesorul C. Niculescu-Slavea. Sub conducerea acestuia (1927 – 1930), în urma prestigiului câștigat, liceul și-a dublat efectivul de elevi. Acest al doilea director al liceului a reușit prin energia sa exemplară, cu sprijinul comitetului de construcție, prin liste de subscripție deschise în cartier, prin perceperea unor taxe suplimentare să strângă fonduri pentru construirea unui local propriu în Calea Dorobanților nr. 163, actualul sediu al C.N.I.L.Caragiale. Numai că, nu s-a putut bucura de acest sediu deoarece, datorită manevrelor sale abile, Seminarul pedagogic, sprijinit de rectoratul Universității, reușește să obțină aprobarea Ministerului de a se muta în localul recent construit, obligându-se să-l termine, cedându-i liceului Eminescu vechea sa clădire din Calea Rahovei. Prin ordinul de ministru nr. 48488 din 6 aprilie 1930 de evacuare a localului, liceul Eminescu este obligat până la sfîrșitul anului 1930, să părăsească clădirea construită de el pe terenul Seminarului pedagogic, teren atribuit acestuia din urmă, fără știința Comitetului de construcție, încă din 1921 de ministrul C. Angelescu. Până la ora aceea liceul Eminescu cheltuise 11 milioane cu amenajarea localului și se va muta în localul din Calea Rahovei cu condiția ca toată averea liceelor să rămână pe loc, numai profesorii și arhiva să urmeze liceelor.
Zestrea Seminarului pedagogic pe care o preia liceul Eminescu era însă foarte săracă. Aici funcționase până aproape de primul război mondial Școala normală de institutori condusă de arheologul Al. Odobescu. Acest local avea două corpuri de clădiri: unul mai mare, casă veche boierească de pe la 1860 și un corp mai mic, datat din prima jumătate a secolului al VIII-lea, folosit de Odobescu pentru acareturile școlii. Mutat în acest local aproape în ruină, liceul Eminescu îl repară – prin eforturile extraordinare ale comitetului de părinți -, schimbă mobilierul, crează o nouă sală de gimnastică, amenajază pentru disciplinele fizică, chimie și biologie laboratoare care nu existau în clădire.
Până în anul 1958 liceul Eminescu și-a conservat localul de dinainte de reforma învățământului și caracterul de liceu de băieți. În anul 1958 liceul de fete Ion Creangă (fost Domnița Ileana) este mutat în istorica și încăpătoarea clădire a Seminarului teologic Mitropolitul Nifon (desființat în 1950) situat pe dealul Negru Vodă, iar localul eliberat din Calea Rahovei, învecinat liceului Eminescu este cedat acestuia din urmă pentru a-i permite să-și extindă spațiul împreună cu localul fostei școli elementare numărul 122 din zona Bisericii Antim, pentru atelierele școlare.

Amintiri, evocări despre începuturile liceului

Victor Papacostea, (vezi foto) primul director al școlii, evocă împrejurările în care a înfiinţat Liceul „Mihail Eminescu“ din cartierul Floreasca
In august 1926, la cererea „comitetului cetăţenesc” din cartierul Floreasca, prelungirea Dorobanţi etc., Ministerul mi-a dat însărcinarea de a întemeia şi organiza primul „liceu de cartier” în Capitală.

Întemeierea Liceului „Mihai Eminescu”

Încă din anul 1924 începuse în cartierele mărginaşe ale Capitalei agitaţia pentru descentralizarea şcolară. Se cereau insistent „licee de cartier” accesibile şi copiilor de muncitori, mici funcţionari etc. În 1925, cetăţenii cartierului Floreasca, prelungirea Dorobanţi etc. încercaseră acest lucru, dar nu reuşiseră. La 1 august 1926, luând conducerea acestei acţiuni cetăţeneşti, am început opera de organizare. Cu multă trudă şi alergătură s-au strâns primele fonduri pentru viitorul local (Este vorba de monumentala clădire care astăzi aparţine prin schimb Liceului „Caragiale”). Provizoriu am funcţionat în localul Şcolii Primare „A. Vlahuţă”. Pentru o mai viguroasă încadrare m-am adresat unor distinse elemente din generaţia mea. Amintesc, între alţii, pe criticul Pompiliu Constantinescu (a cărui operă a fost recent retipărită de ESPLA), Alexandru Claudian (fost profesor universitar la Iaşi, astăzi cercetător ştiinţific la Academiei R.P.R.), P.P. Panaitescu (fost profesor universitar la Bucureşti, astăzi cercetător ştiinţific al Academiei R.P.R.), Gheorghe Sofronie, profesor universitar, poetul şi criticul Vladimir Străinul (astăzi cercetător ştiinţific al Academiei R.P.R.), Alexandru Beliş, profesor de limba franceză (doctorat francez), doctor Martin Block (azi profesor universitar în Germania), Vasile Bădulescu (astăzi lector la Politehnică) etc. La una din primele adunări cetăţeneşti, la propunerea mea, s- a hotărât să se dea liceului numele poetului Mihail Eminescu.
Am dat acestei şcoli organizarea unui colegiu model, încurajând educaţia artistică şi polisportivă (liceul a fost medaliat la concursurile interşcolare); am introdus, totodată, pentru prima oară la noi, cooperaţia în şcoală. În acest scop am cerut Cooperativei „Visarion” din cartier să creeze o secţie pentru copii cu un program adecvat vârstelor şi nevoilor şcolăreşti, iar elevii Liceului „Mihail Eminescu” s-au înscris ca membri. Iniţiativa mea de atunci a fost salutată cu multă căldură de bătrânii fruntaşi ai mişcării cooperatiste din ţară şi dată ca exemplu de adaptare a pedagogiei la nevoile reale ale timpului. Tot ce am plănuit la Liceul „Mihail Eminescu” s-a executat într-un ritm viu şi energic (La serbarea de fine de an am putut prezenta adunării o orchestră de 20 de elevi). Prezenţa permanentă în mijlocul copiilor şi contactul neîntrerupt cu părinţii a fost una din primele griji atât pentru mine cât şi pentru colegii mei.

CUM A LUAT FIINŢĂ LICEUL „MIHAIL EMINESCU”

În anul 1926 funcţionam ca profesor şi subdirector la Liceul „Gheorghe Lazăr” din capitală, Director era profesorul Gh. Alexandrescu, titularul catedrei de limba latină. Către sfârşitul lunii august, am fost solicitat de dl. Niculescu-Slavea, profesor la Seminarul central, în numele „Comitetului de Contrucţii al Liceului din cartierul Floreasca”, să mă ocup de organizarea aceastei şcoli. Mi-a vorbit cu căldură de mişcarea culturală a cartierului Floreasca şi de dorinţa locuitorilor din această regiune românească a Bucureştilor, de a avea un liceu la îndemâna copiilor lor (Pe atunci nu existau în partea locului nici tramvaie electrices și nici autobuze). Mi-a mai spus cu acel prilej că Ministerul posedă un vast teren în Calea Dorobanţilor rezervat construirii noului liceu şi că încă din 1925 Comitetul de construcţie obţinuse o aprobare de funcţionare provizorie pentru clasele a I-a şi a II-a în localul şcolii primare „Alexandru Vlahuţă”, că asupra terenului ridicase pretenţiuni şi directorul Seminarului Pedagogic Universitar, dar că, în urma unei discuţiuni cu d-l Ioan Petrovici, ministrul Instrucţiunii în acel an, s-a decis ca terenul să aparţină unui liceu de cartier.
Încercarea comitetului de a face să funcţioneze încă din septembrie 1925 cele două clase, eşuase însă – după cum am aflat din chiar spusele d-lui Niculescu-Slavea –, fiindcă majoritatea cetăţenilor au privit la început cu neîncredere această iniţiativă. Curentul către vechile licee, din centrul capitalei, era atât de puternic, încât multe familii – chiar din straturile de jos ale societăţii – socoteau sub demnitatea lor să-şi trimită copii la un liceu de cartier. Prea puţini au fost aceia care au înţeles valoare acestei iniţiative de descentralizare şcolară menită a reîntoarce liceul bucureştean la vechea lui structură, cu clase de un singur tip bugetar, cu cadru didactic permanent, cu efective mici. Pe mine, povestea eşecului suferit de „comitetul de construcţie al liceului din Floreasca” nu m-a surprins, fiindcă aveam explicaţiunea sub ochi: la Liceul „Lazăr” se îmbulzeau circa 1.500 de elevi într-un local clădit pentru 300!
Am acceptat propunerea d-lui Niculescu-Slavea; ideea că voi lucra la întemeierea unei şcoli noi mă atrăgea. N-am înţeles însă, dacă se urmărea o descentralizare, de ce noul liceu începea cu două clase şi nu cu patru. Întregul curs inferior al liceelor centrale era, cum se ştie, supraîncărcat (la liceul Lazăr de pildă aveau şi clasa IV-a D). Am căzut de acord cu prezidiul comitetului cetăţenesc să cerem o nouă aprobare pentru a putea începe din primul an cu patru clase. D-l Enric Oteteleşteanu, secretarul general al Ministerului, şi pare- mi-se iniţiatorul mişcării de descentralizare şcolară, ne-a dat aprobarea şi totodată ordinul de detaşare a mea la orele de istorie ale gimnaziului, cu delegaţiunea de director. A doua zi chiar, m-am dus în cartierul Floreasca, am vizitat Şcoala Primară 31 şi am luat primele măsuri în vederea organizării.
Trebuie să mărturisesc însă că nici mie nu mi-a fost uşor să înfrâng sentimentul de neîncredere cu care erau primite liceele de cartier. A trebuit să recurg la un întreg sistem de lămurire şi propagandă foarte ostenitor. Efectele acestet propagande – a celei din presă îndeosebi – au întrecut însă toate aşteptările. O mare afluenţă la înscrieri, îndeosebi foarte multe cereri pentru clasa I-a, şi – fapt semnificativ – destule pentru cursul superior. Cu mare greutate am putut convinge pe unii cetăţeni că localul în care provizoriu funcţiona şcoala nu ar îngădui mărirea numărului de clase. A trebuit totuşi să cer curând Ministerului aprobarea pentru două clase I-a fiindcă, cu toată severitatea examenului de admitere ce am ţinut, numărul celor reuşiţi trecuse de 90. În celelalte clase, de asemenea, toate locurile au fost ocupate din primele zile. Între elevi, două categorii bine distincte: de o parte cei din mediul modest al periferiei bucureştene, copii de lucrărtori, de mici funcţionari şi mici negustori; de altă parte copii de familii avute, de prin cartierele Bonaparte, Parcul Filipescu, Jianu etc. (A fost una din primele dificultăţi aceea de a micşora distanţa între unii şi alţii). Mai erau apoi elevii trimişi de alte licee, fără legătură cu cartierele deservite de noul gimnaziu. Aceştia mi-au dat, şi mie şi colegilor mai mult de lucru, căci majoritatea erau slabi la învăţătură şi lăsau de dorit adesea sub raportul educaţiei şi disciplinei. Chiar îndepărtarea unora dintre ei, din liceele respective, avea un caracter disciplinar. În ceea ce priveşte corpul didactic, am avut din partea Ministerului mână liberă. Am putut apela la unele elemente tinere pe care le cunoşteam încă din viaţa studenţească şi la diferiţi colegi din învăţământul bucureştean sau chiar din provincie, pe care îi preţuiam în mod deosebit. Personal am cerut şi am obţinut detaşarea acestora din urmă la noul gimnaziu. Astfel, în primul an de funcţionare am avut următorul corp didactic: preotul Stoica Ionescu la religie; Petre Haneş, Pompiliu Constantinescu şi Eugen Ciuchi la limba română; Al. Beliş, Al. Claudian şi Vladimir Streinu la limba franceză; dr. Martin Block la limba germană; P.P. Panaitescu, George Sofronie şi Victor Papacostea la istorie şi geografie; I. Sălceanu şi B. Bojinescu la şt. fizico-chimice; G. Niculescu şi C. Niculescu-Slavea la şt. naturale; Vasile Bădulescu la matematici; Pictorii Tudor (Pupăzescu) şi Foebus la desen şi caligrafie; V. Stănescu la drept; Gheorghe Preoţescu la gimnastică şi George Petrescu la muzică. Pentru lucrările de secretariat am luat de la Liceul „Gheorghe Lazăr” pe cei doi secretari ajutori de acolo: I. Del Neve şi Gh. Mihailovici, iar pentru serviciul de ordine am avut de la început doi buni pedagogi: St. Chiriţescu şi I. Corniv.
Cursurile au început în mod normal, în ziua de 15 septembrie după un serviciu religios la care a participat o mare mulţime de cetăţeni. În cuvântarea ce am rostit am cerut tuturor celor prezenţi să ne dea concursul şi am făgăduit la rându-ne nu numai o scrupuloasă aplicare a programului de studii dar şi cursuri anume de educaţie morală, artistică şi sportivă. Am fixat o taxă şcolară de 3.000 lei şi una de construcţie de 500 lei. Am socotit bineînţeles pe toţi elevii orfani de război sau săraci. Paralel cu colecta liceului, comitetul de construcţie a lansat, la rândul lui, lista de subscripţie pentru a putea începe în primăvara lui 1927 construcţia noului liceu. O armonie deplină şi o colaborare din zi în zi mai strânsă mă lega de d-l Niculescu-Slavea pentru a cărui energie în colectarea fondurilor aveam o mare admiraţie.
Iată însă că într-una din zile, foarte curând după deschiderea cursurilor, întâlnind întâmplător pe d-l Petre Marinescu, inspector general, aflu de la dânsul că terenul din Dorobanţi pe care urma să se construiască „Liceul Floreasca” (aşa i se spunea pe atunci noului gimnaziu) aparţine cu forme în regulă, Seminarului Pedagogic. Deşi prin repartiţia de atribuţii între mine şi d-l Niculescu-Slavea tot ceea ce privea terenul şi viitorul local îl privea exclusiv pe cel din urmă, totuşi informaţia ce căpătasem prezenta atâta gravitate încât am avut nevoia imediată de preciziuni. Am descoperit, nu fără greutate, dosarul, şi cu el odată tristul adevăr că încă din 1921 Ministerul (Dr. C. Angelescu) hotărâse ca pe acest teren să se construiască localul Seminarului Pedagogic Universitar. Rezulta după interpretările tuturor funcţionarilor înalţi din Minister că cele patru clase extrabugetare pe care le organizasem şi conduceam, erau un fel de clase devizionare ale Seminarului Pedagogic, menite a pregăti şi selecţiona efective şcolare pentru ziua când Seminarul se va putea muta în noul său local şi care se vor desfiinţa îndată după aceea. Îmi amintesc că am văzut, spre surprinderea mea, nu numai o hotărâre ministerială în acest sens, dar şi lucrări oficiale de arhitectură, planuri în toată regula întocmite anume pentru Seminar, ba chiar o primă deschidere de credite în legătură cu acestea. Şi ca mirarea mea să fie completă, aflu că în Minister aşa numitul „comitet de construcţie al liceului din Floreasca” era socotit ca aparţinând Seminarului Pedagogic şi că directorul însuşi al acestei şcoli era membru al susnumitului comitet. Din chiar în momentul în care am aflat aceste lucruri, a început divergenţa între mine şi majoritatea membrilor „Comitetului de construcţie”. Aceştia nu primeau în ruptul capului ca terenul şi clădirea ce urma să se ridice să aparţină Seminarului Pedagogic; nici efectivele reduse ale acestei şcoale de aplicaţiune şi nici metoda de lucru de acolo nu le convenea. Ei vroiau un liceu obişnuit, o şcoală închinată exclusiv educaţiei şi instrucţiei copiilor lor. Exponentul principal al acestui mod de a vedea era (după cum se ştie) Niculescu-Slavea; de altfel, eu însumi găseam – sprijinit însă şi pe alte considerente – foarte întemeiată pretenţia acestor cetăţeni. Dar oricât de just era punctul lor de vedere, trebuie să recunosc că Ministerul decisese astfel, încă de la achiziţionarea terenului. El dăruise Seminarului Pedagogic încă din 1921 terenul din cartierul Floreasca şi întocmise pe numele acestuia planurile de construcţie şi primele alocări de fonduri; în consecinţă, orice ban colectat de „Comitetul de construcţie a liceului Floreasca” şi cheltuit pentru clădirea ce se plănuia ar fi de drept în patrimoniul Seminarului Pedagogic. Echivocul titulaturii de mai sus, departe de a servi dorinţa amintită a cetăţenilor, se întorcea acum împotriva lor. Am reflectat cu toată seriozitatea asupra situaţiei în care mă găseam şi am văzut că două sunt căile de urmat: ori să rămân conducătorul acelor patru clase divizionare până în ziua mutării Seminarului Pedagogic – când elevii, zestrea şi fondurile adunate se vor vărsa şcoalei „patroane”; ori să mă constitui în liceu aparte cu toate formele legale şi măsurile dictate de prudenţă. Deciziunea trebuia luată repede, fiindcă „Comitetul de construcţie” prin prezidentul său d-l Niculescu-Slavea mă somase să predau fondul ce rezultase din taxa de construcţie şi din alte sume.
Am ales fireşte calea cea de a doua. Îmi era foarte greu, atât mie cât şi colegilor mei, să renunţăm la proiectul de şcoală nouă ce ne făurisem pentru a deveni o biată sucursală – cu existenţa efemeră – a Seminarului Pedaggic (N-a fost în hotărârea noastră de atunci ambiţia unei situaţii – cum au spus unii – ci o sinceră pasiune de creaţie foarte firească mai ales acelei vârste). Am încercat în mai multe rânduri să conving pe aceia dintre membrii Comitetului pe care îi cunoşteam mai de aproape: că dacă vom rămâne mai departe legaţi de terenul Seminarului Pedagogic, vom pierde toţi banii strânşi cu atâta trudă şi că ar fi mult mai prudent să cumpărăm cu acele sume şi cu altele în curs de colectare, un teren din şos. Bonaparte, care îmi păruse şi mai propriu pentru o construcţie de şcoală, decât cel destinat Seminarului Pedagogic. Mi s-a răspuns că Ministrul Instrucţiei din acel timp d-l Petrovici era favorabil mişcării cetăţeneşti şi că a făgăduit chiar unei delegaţii conduse de d-nii Niculescu- Slavea şi V. Haneş că va da o decizie prin care să răstoarne hotărârea d-rului C. Angelescu din 1921. Am arătat din nou acelor oameni inimoşi şi bine intenţionaţi că formele împlinite până atunci fac foarte dificilă schimbarea dorită, că o aşteptare în această iluzie este plină de riscuri şi că în consecinţă eu voi începe pe cont propriu acţiunea de separaţie (între timp aflasem din cercurile cele mai apropiate ale fostului Ministru că făgăduise unei delegaţii condusă de directorul Seminarului Pedagogic, intervenţia personală în Parlament în cazul că s-ar schimba destinaţia terenului cu pricina).
Prima măsură pe care am luat-o a fost să dau un comitet şcoalei, ales în conformitate cu legea, de adunarea generală a părinţilor şi a profesorilor. În fruntea acestui comitet, ca preşedinte, am propus pe d-l general E. Nicoleanu, pe atunci Prefect al poliţiei capitalei. Pentru a da o dovadă mai mult de bunele mele intenţii în ceea ce priveşte interesele cartierului, am props ca în acest comitet să fie aleşi şi o parte dintre membrii „Comitetului de construcţie”, în frunte cu d-l Niculescu-Slavea.
A doua măsură a fost aceea de a schimba numele şcoalei. Denumirea „Gimnaziul Floreasca”, cum am spus mai sus, nu-mi părea deloc sigură. Ea lega prea mult şcoala noastră de celălalt comitet a cărui menire era să strângă fonduri pentru o clădire destinată Seminarului Pedagogic (prezenţa d-lui Rădulescu-Pogoneanu în acest comitet era concludentă pentru orice om cu judecata obiectivă).
Am redactat în grabă o încheiere prin care ceream comitetului de construcţie, cu care nu rupsesem încă legăturile, să aprobe ca Liceul Floreasca să se numească pe viitor „Mihail Eminescu”. Am convocat pe colegi şi i-am rugat să o semneze alturi de mine; am luat în prealabil contact cu unii dintre membrii comitetului care adoptaseră modul meu de a vedea şi, cu ajutorul lor, am obţinut apoi în şedinţa plenară aprobarea propunerii ca liceul să poarte numele poetului (între aceia care m-au sprijinit cu mai multă căldură în comitet a fost inginerul Bodnărescu, urmaşul lui Samson Bodnărescu prietenul de la Junimea al poetului). Am fost siliţi totuşi să facem o concesie celor ce doreau să se păstreze vechea titulatură şi am acceptat formula „Liceul Mihail Eminescu-Floreasca”, care a şi fost folosită câtva timp în scripte, atât de Minister cât şi de cancelaria şcoalei.
Am făcut îndată formalităţile necesar pentru recunoaşterea oficială a acestei titulaturi, iar pentru a da o semnificaţie deosebită faptului am cerut să fie consacrat şi printr-un decret regal. Astfel, în ziua de 22 noiembrie 1926 a apărut Înaltul decret no. 3.790 prin care gimnaziul Floreasca devenea Liceul Mihail Eminescu. Satisfacţia noastră a fost mare în ziua aceea; acţiunea de construire şi constituire în şcoală de sine stătătoare se desfăşura sub cele mai bune suspicii.
Rămânea acum introducerea în buget. Aici dificultăţile au fost mult mai mari şi lupta mea – o spun fără rezerve – mult mai grea. În primul rând, la Minister, mi se obiecta caracterul temporar al acestor clase socotite divizionare ale Seminarului Pedagogic Universitar; în al doilea rând, conducătorii de pe atunci ai ministerului erau în ceea ce priveşte învăţământul secundar, adversari „inflaţiei”; erau mai ales împotriva nenumăratelor şcoale extrabugetare – majoritatea cu câte 2–3 clase – care împânziseră ţara. Ei luaseră hotărârea să introducă în buget numai pe cele dovedite necesare şi viabile şi să le desfiinţeze pe cele care se constata că nu corespund unei nevoi reale sau că nu au cadrele didactice necesare. Se decisese pe de altă parte desfiinţarea tuturor acelor şcoale extrabugetare care, ca şi „Mihai Eminescu”, nu avea încă, cel puţin o clasă din cursul superior. În această situaţie, singura măsură care ne creştea şansele de succes era – oricât ar fi părut de îndrăzneţ faptul – imediata înfiinţare a clasei a V-a. Deşi timpul era foarte înaintat, am cerut-o totuşi Ministerului; am arătat cât de mare era numărul cererilor ce primisem în septembrie din partea locuitorilor care aveau copii în clasa a V-a şi că teoria şcoalei mai apropiate de cămin era tot atât de valabilă şi pentru aceştia. Am obţinut cu mare greutate aprobarea în principiu, fără nici o formă scrisă. De la prima înfăţişare dată în gazete, că la Liceul „Mihail Eminescu” se primesc înscrieri pentru clasa a V-a (real modern) am primit un număr de peste 80 de cereri (În ce măsură crescuse încrederea în noua şcoală ne-o arată faptul că mai toţi elevii care îmi cereau locuri în clasa a V-a frecventau deja cursurile liceelor centrale). A trebuit să fac, fireşte, o selecţie. Am încadrat fără întârziere şi această clasă în programa şcoalei, aşa încât în mai puţin de o săptămână de la aprobarea principală ce obţinusem din partea Ministerului, clasa a V-a funcţionase. Acum liceul nostru împlinea condiţiile cele mai importante pentru a fi trecut în buget.
Pentru a-l pune pe picior de egalitate cu celelalte licee ale Statului, am cerut şi ni s-a aprobat ca elevii particulari ai clasei a V-a modernă din Capitală să treacă examenele la noi. Încă o sforţare pe lângă şeful departamentului şi „Mihail Eminescu” intra în proiectul de buget ce tocmai se elabora. Teama de vreo sabotare de ultimă clipă m-a făcut să iau unele măsuri de precauţie şi la Parlament, dar lucrurile au decurs cu totul normal (Nu voi uita niciodată bucuria cu care am citit, puţin timp după aceea, în bugetul tipărit al Ministerului de Instrucţie numele liceului, cadrele şi sumele respective).
Prin aceasta, noul liceu ajunge de sine stătător. Dar mai presus de toate mă bucuram că numele lui Mihail Eminescu va rămâne de-a pururi pe frontispiciul unui mare liceu din capitala României Mari. Mi se părea că am învins acea putere ocultă care persecutase decenii de-a rândul amintirea poetului şi care făcuse ce atâtea instituţii botezate cu numele lui să nu poată trăi.
Din nefericire, în vremea aceasta, relaţiile dintre „Comitetul de construcţie” şi Liceu se înrăutăţeau zi de zi. Acţiunea de separaţie – cu toată componenţa dată Comitetului şcolar – era suspectată şi judecată în termeni foarte aspri care au dus, cu toată mâhnirea ce am resimţit, la ruperea raporturilor (Nu cred că mai este cazul să intru în detaliile neînţelegerilor de atunci; evenimentele ce s-au succedat şi care au sfârşit cu mutarea Seminarului în localul ridicat prin truda şi energia d-lui Niculescu-Slavea, au arătat că văzusem bine şi judecasem just).
Îndată după apariţia bugetului am luat măsurile cuvenite pentru întocmirea tabloului de catedre în vedera publicaţiilor ce urma să se facă în conformitate cu legea.
Faptul că dădusem din mâinile noastre şcoala nu ne-a domolit entuziasmul. Dimpotrivă, numele ce i-l pusesem a sporit sentimentul de răspundere al fiecăruia. Ne dam seama că orice act, orice iniţiativă, poate avea o rezonanţă în viitor, că noi creăm primele deprinderi din care iau naştere ceea ce urmaşii vor numi tradiţiile şcoalei. Am căutat să trezim şi în elevi sentimente corespunzătoare, făcându-i să se pătrundă de ideea că prin ei voim a realiza în învăţământul bucureştean un anume model de instrucţie şi educaţie naţională, alcătuit după ideile şi simţămintele ce se desprinde din opera poetului. Simţuri nobile, distincţie intelectuală, iubire de neam cu considerarea şi practica virtuţiilor strămoşeşti; apoi veghea fiecăruia asupra primejdiilor care ameninţă alcătuirea noastră etnică şi statală şi supremaţia prin muncă asupra străinilor din lăuntru şi din afară. Am instituit cultul lui Mihail Eminescu prin lecturi în clasă, anume alese, prin şezători, prin daruri din opera lui, prin concursuri de interpretări; am decis ca în fiecare an în ziua de Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, poetul să fie comemorat dimineaţa printr-un pelerinaj cu serviciul religios la mormânt, dar după amiază, prin serbare la şcoală. Primul pelerinaj a avut loc la 8 noiembrie 1926 când, pe lângă elevii şi profesorii liceului, au luat parte şi un mare număr de părinţi. Într-un lung cortegiu am mers la cimitirul Bellu; în ziua aceea mormântul a fost „troienit” cu flori şi pioase aduceri aminte.
Încă înainte de Crăciun am organizat cursul de vioară, pentru cei mai înzestraţi dintre elevi, al cărui conducător a fost d-l profesor Crăciunescu. Colegul nostru de muzică, d- l Gh. Petrescu ne-a format, de asemenea, un cor remarcabil. Cu sfatul şi ajutorul pictorilor Tudor şi Foebus am putut da o atenţie deosebită educaţiei artistice a elevilor noştri, completând programul cu vizita la muzeu, am adus filme la care venea şi lumea din cartier. Am dat apoi, cu colegii şi elevii noi un larg concurs ateneului Al. Vlahuţă. În scurt timp s-a putut închega prin munca stăruitoare a d-lui Crăciunescu şi o mică orchestră, care a făcut surpriza publicului adunat cu prilejul serbării Pomului de Crăciun.
N-am uitat nici educaţia fizică. S-au constituit şi antrenat sub ingrijirea d-lui Gh.Preoţescu echipe de oină, fotbal şi atletism, făcând să se dezvolte şi pe acest teren o serie de elemente dintre care unele au stârnit multa vreme admiraţie publicului amator de performanţe sportive. Am prezentat aceste echipe şi la concursurile interşcolare, unde s-au distins prin seriozitate, disoiplină şi măsură. Pentru aceste însuşiri, comisiunea jocurilor interşcolare a distins echipa noastră cu o medalie, pe care inspectorul general Bădescu, animatorul acestor întreceri tinereşti, a predat-o personal 1a şcoală, cu tot ceremonialul, şefului echipei.
In ordinea asistenţei: toţi elevii orfani sau lipsiţi de mijloace au fost scutiţi de taxe. Cifra scutiţilor trecea de 300.000 lei. Celor mai bogaţi li s-a cerut să contribuie la întreţinerea orfanilor. Copiilor de lucrători li s-au dăruit cărţi, caiete, ghiozdane etc. Din donaţii şi din sume anume prevăzute în bugetul comitetului şcolar s-au făcut uniforme şi ghete pentru 30 de elevi. (împărţirea acestora s-a făcut la Pomul de Crăciun 23 decembrie 1926).
Sub înrâurirea naţionalismului economic al poetului, am căutat să explic elevilor, în orele libere, ideea de cooperaţie şi aspectele ei în diferite domenii de activitate. Am şi cerut cooperativei Visarion din cartier să creeze o secţie pentru copii; eram şi sunt convins că numai printr-un exerciţiu continuu pe terenul aplicaţiilor practice început la vârsta fragedă a copilăriei şi continuat până la intrarea sub arme, vom reuşi să-i deprindem pe viitorii cetăţeni cu metodele de lucru ale acestei mişcări fără de care nu este cu putinţă dezrobirea cea adevărată. Secţia a fost întemeiată – cu un program adecvat vârstelor şi nevoilor şcolăreşti – iar elevii liceului Mihail Eminescu s-au înscris ce membri. Iniţiativa aceasta e fost salutată atunci cu mare satisfacţie de unii fruntaşi din vechea gardă a mişcării noastre cooperatiste, iar ziarul Universul i-a consacrat a doua zi un articol editorial.
(pp.131-139, p.126 in Nicolae-Șerban Tanașoca, BALCANOLOGIE ŞI POLITICĂ ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX – VICTOR PAPACOSTEA ÎN DOCUMENTE DIN ARHIVELE SECURITĂŢII ŞI DIN ARHIVA PERSONALĂ)

Disciplina școlară între anii 1926 – 1930

Iată ce scrie în amintirile sale inginerul Petru Varlaam, fost elev al liceului, despre disciplina școlară din acea perioadă de început:
Ceea ce a caracterizat din primul an liceul Mihai Eminescu a fost regimul de strictă disciplină pe care l-a impus atât V. Papacostea cât și C. Niculescu-Slavea. Elevii, indiferent de clasă erau obligați să fie tunși cu mașina nr.1, să poarte uniformă kaki, închisă la gât, asemănătoare oarecum cu uniforma școlilor militare, șapca de elev cu cozoroc drept și inițialele liceului și matricola galben-portocalie. Intrarea elevilor se făcea cu zece minute înainte de începerea cursurilor, după ce elevii se așezau pe rânduri de clase, sub supravegherea zilnică a directorului. Cu această ocazie se făcea inspecția ținutei și uniformei. Sancțiunile erau prompte și drastice, iar legătura cu părinții, extrem de eficace. Îmi aduc aminte că un elev al cărui părinte dispunea de bani și-a confecționat din spirit de frondă împotriva măsurilor de disciplină, un număr matricol care îi acoperea tot brațul. Elevul a fost definitiv eliminat din școală.
Afară de o disciplină fermă de la care nimeni nu era exceptat, în școală se manifesta din partea tuturor profesorilor o exigență și o severitate care ne obligau să ne pregătim zi de zi să facem dovada capacității intelectuale cerută unui liceean. De aceea numărul de coigenți și de repetenți era în fiecare an foarte mare. Mi-aduc aminte că prin 1928 – 1929 cam 40 – 45% absolveau clasa, 55-60% erau fracturați la învățătură, iar la bacalaureat doar 30-40% luau din primul foc examenul. Nu se admiteau intervenții, chiar dacă noua școală avea nevoie de banii acestora pentru desăvîrșirea și întreținerea localului. Nimeni însă dintre cei ralmente înzestrați pentru munca intelectuală și dornici de a învăța carte n-a avut de pierdut de pe urma acestui regim sever de disciplină și învățământ. Viața a confirmat justețea acestei politici școlare. Toți colegii mei, care au reușit să termine cu bine liceul au găsit un loc onorabil în societate, iar unii au făcut o strălucită carieră în specialitatea lor (medici, ingineri, arhitecți, scriitori).

Activitățile liceului

Cu nimic mai prejos decât marile licee bucureștene Sfântul Sava sau Gh.Lazăr, în liceul Eminescu se organizau, în fiecare duminică serbări în scolpul strângerii de fonduri pentru ridicarea și înzestrarea noului local de școală și culturarizării locuitorilor din cartierul Floreasca-Dorobanți, mai apoi, după mutarea în Calea Rahovei, și pentru cetățenii din acest cartier industrial-negustoresc. Amintite și de ziarele timpului, aceste serbări cuprindeau în programul lor piese muzicale corale urmate de o conferință cu caracter literar sau științific, declamații de poezii, piese de muzică vocală sau instrumentală, populară ori cultă executată de elevi sau artiști profesioniști de la teatru sau operă pentru a sprijini școla. Programul era încheiat de orchestra liceului pregătită de profesorii N.Crăciunescu și Gh.Petrescu, care prin 1927-1928 puseseră la punct un repertoriu bogat și variat. De altfel corul pe patru voci și orchestra liceului erau bine cunoscute în toată capitala și constituiau un prilej de mândrie pentru elevi. În deceniul al patrulea corul a fost de nenumărate ori solicitat să susțină programe la radio, fiind prin 1928-29 PRIMUL COR ȘCOLAR din ROMÂNIA popularizat pe calea undelor.
Serbările școlare se asociau cu un pios cult al patronului spiritual, MIHAI EMINESCU, cultul eminescian păstrându-se peste ani. Anual serbările cultural-artistice închinate marelui patron al liceului continuau la mormântul poetului unde se depuneau flori în timp ce, în jurul teiului sădit aici, corul și recitatorii cântau poeme și romanțe eminesciene.

Profesorii liceului în perioada 1926 – 1973

Încă din primul an de funcționare, liceul a dispus de un corp didactic select datorită unui vechi drept acordat directorilor de școli, menținut pînă în 1948 și retras după acest an și anume dreptul directorului de școală de a-și angaja singur profesorii după verificarea dosarului curricular, după interviul pedagogic și proba practică la clasă. Se evitau în felul acesta încadrările întâmplătoare, formale și birocratice ca și abuzurile și ilegalitățile originii sociale, nepotismul sau favoritismul, fenomene tot mai frecvente în toată perioada comuismului și perpetuate și după 1990. Pentru a nu-și
pierde elevii, directorii aveau interesul de a-i atrage pe cei mai buni profesori; așa se face că liceul Eminescu a fost servit ab initio până la reforma învățământului din 1948 de profesori excepționali, și apoi chiar în cei 25 de ani cât a supraviețuit comunismului, până la desființare în 1973, exempli gratia:
1. Limba română: D. Mărăcineanu, Petre V. Haneș, Paul Papadopol, Pompiliu Constantinescu, I.Șiadbei, Șerban Cioculescu, Vladimir Dogaru, Ștefania Popescu, Ligia Constantinescu, Didina Drăghici, Anca Șurlin, Aurel Dranga.
2. Limba franceză: Vladimir Streinu, Al.Beliș, C.Frollo, Constanța Popescu, Ion Pascali, Felicia Nucescu, Tudor Opriș, Lidia Parmac.
3. Limba engleză: Florina Mateiaș, Emilia Cazacliu
4. Limba germană: D.Block, Victor Rath, A. Barbier, Ioan Pantelică, P. Kufleitner, M. Planter
5. Limba rusă: Beni Eisenstein, I. Balogh
6. Limba latină: Scarlat Lambrino, N. Barbu, David Popescu, I.Mașala, Victor Brătulescu, Vasile Marcu, M.Botezatu, M.Athanasiu
7. Filosofie: Virgil Bogdan, Romulus Vulcănescu, Ion Floru, G. Bordun, Aurelia Asănăchescu, Aurelia Stroe, Ivenița Zamfirescu, Neaga Croitoru.
8. Geografie: G. Sofronie, C.Vasiliu, Nicolae Ionescu
9. Istorie: P.Panaitescu, C.Noe, Tulliu Nuși, George Potra, Gh. Cioran, Olga Dedu, Ileana Merișescu, Viorica Viorel, I.Seni
10. Matematica: Al. Claudian, Mihai Ghermănescu, Ion Balanțof, Virgil Ghițescu, Florea Păsărică, I.Scheim, Aurora Danielache, D. Ogrezeanu, Pamfil Toma, A. Luca, Ilie Gheorghilă, Viorel Brânzoi, Constantin Udriște
11. Fizico-chimie: Gh. Gheorghiu, Dumitru Tănase, Drăguța Șerban, Al.Teodoru, Maria Bebeșeș, Zina Tanasiciuc
12. Biologie: C. Niculescu-Slavea, I. Dănilă, Anatolie Livescu, Dorina Ionescu, Silvia Gherghescu
13. Desenul: Al. Phoebus, Panait Mihăilescu, sculptorița Elena Vișinescu, pictor…
14. Muzica: N. Crăciunescu, Gh. Petrescu, Nelu Ionescu
15. Educație fizică: Ernest Lascăr, Toma Georgescu, Georgeta Dimitriu, E.Corlățeanu, Laura Ionescu
16. Tehnologie: ing. Ion Schönek, ing. M.Rusin
17. Biblioteca: Gabriel Țepelea, Mihai Moșandrei
18. Învățători:
A.5. Directori și Directori Adjuncți în perioada 1926 – 1973
1926 →1927 : Victor PAPACOSTEA
1927 →1930 : C. NICULESCU-SLAVEA
1930 →1948 : Gh. GHEORGHIU
1948 →1958 : Ion PANTELICĂ
1958 →1967→1973 : Constanța POPESCU, Zina SÂRBU, N. DIMITRIU, D. OGREZEAN, Didina DRĂGHICI, I.PASCALI, Simion CHIȘ (dir. adjunct al liceului devenit în 1968 director al școlii nr.122), Eugen POP (ultimul director până la desființarea liceului în 1973).